Dirijorul

Acest spatiu pe care initial l-am gandit ca pe o scanteie care sa ajute la iluminarea catedralei sufletelor, care sa aduca in plus fata de multe alte asemenea o picatura de spirit in lumea noastra mult prea materiala, acest spatiu nu-mi mai apartine datorita unei tragice intamplari din viata prietenei mele. Viata ei a devenit dintr-o data mult prea importanta, a devenit un fir de nisip care isi revendica dreptul la clipa de eternitate. Si vreau sa-i ofer acest drept chiar cu mijloacele mele modeste...


Concertul a fost ca un ocean nesfarsit in care si-a spalat sufletul, ba chiar si trupul parca si-l simte mai curat acum. La iesirea din sala pluteste pe valuri nevazute, in acorduri ramase incrustate adanc in fiinta ei parca de mana care a manuit arcusul viorii sau de cea care a dansat pe clapele pianului, dar mai ales de mana care le-a dirijat atata timp pe toate. In urechi, ba chiar in tot corpul parca, ii vibreaza sunetele rascolind totul in calea lor spre casa sufletului sau, spre casa muzicii si a durerii... Si inevitabil, gandul ii fuge la ultimul concert pe care l-au trait impreuna, din care s-au hranit si s-au adapat in ultimele luni care le-au mai ramas de petrecut in doi, inainte sa devina unul, adica una... Ultimul concert cand el inca era la pupitrul dirijoral iar ea, de data aceasta in sala, se lasa purtata de armonia sunetelor pe bratele lui care uneau parca toate sunetele orchestrei intr-un suvoi, uneori intr-o cascada, alteori intr-un izvor ce susura abia perceptibil. Asta isi imagina la fiecare concert, ca Sergiu nu doar este dirijorul care aduna acordurile orchestrei parca intr-un manunchi, le da forta de a umple sala, dar le si transforma in ce vrea el: uneori o furtuna, o vijelie sau doar o adiere; alteori un val de mare sau un susur de izvor. Cu ochii mintii ea putea sa fie oriunde si la fiecare concert era altundeva, acolo unde o purta el in acordurile viorii ei pe care el le aduna, le risipea si iar le aduna cu mainile lui parca, le dadea viata, le insufletea ca pe niste copii zburdalnici sau ca pe niste adulti melancolici.
Si-a promis de multe ori in ultimul timp ca va rupe valul care i-a intunecat perceptiile si i-a camuflat simturile in asa masura incat a simtit ca se va pierde si pe sine asa cum l-a pierdut pe el. A hotarat ca atunci cand va fi in stare, daca nu sa urce pe scena, macar sa intre in sala de concerte si sa aiba linistea sufleteasca necesara sa urmareasca intregul spectacol, atunci se va fi eliberat de monstrul care i-a acaparat viata, care a pus stapanire pe ea de cand orchestra a ramas fara dirijor. Asa cum orchestra nu s-a lasat pierduta fara el si ea trebuie sa-si regaseasca drumul chiar daca ar fi sa-l readuca pe el inapoi, fie si numai in imaginatia sa. Va trai cu el in lumea virtuala daca in cea reala li s-a sfarsit timpul, isi va reconstrui templul pierdut in care sa-si regaseasca linistea sufleteasca, in care sa-l regaseasca pe el si sa traiasca printre amintiri ca intr-o lume numai a lor.
Acum simte ca a facut primul pas in aceasta lume, a fost cu el deja de la intrarea in sala, au ascultat impreuna concertul, ba chiar in pauza dintre Brahms si Strauss a auzit clar in ureche soapta lui, ca altadata cand isi amintea cate ceva interesant sau amuzant: "Poate cel mai mare tribut pe care Brahms i l-a putut plati lui Strauss a fost remarca sa ca ar fi renuntat la orice dacă i-ar fi fost dat sa compuna valsul "Dunarea Albastra". O anectoda datand din vremea cand Brahms a făcut cunostintă cu Strauss este ca nu fara rusine, Strauss a notat cuvintele „vai, nu de Brahms!” pe autograful faimosului vals"...
Si Sergiu chiar avea ce sa-si aminteasca, pentru ca in afara harului dumnezeiesc pe care il avea in a conduce orchestra, era o adevarata enciclopedie, cunostea intamplari dintre cele mai diverse si amuzante din viata tuturor muzicienilor celebri si nu numai. A trait printre ei parca, indiferent in ce timp si spatiu au existat si a purtat-o si pe ea cu el printre piane, viori si partituri celebre. Acum, odata cu el a disparut o lume, lumea lor! Si ea trebuie sa o regaseasca, ea trebuie sa-l reinventeze pe el ca in inscriptia pe care odata au citit-o impreuna pe un clavecin flamand: DUM VIXI TACUI MORTUA DULCE CANO (lat. "Am tăcut cand am fost viu, când sunt mort cant dulce"). Aceasta trebuie sa fie inscriptia care ii va conduce pasii prin lumea lor regasita si ferecata in sufletul ei; pasii ei trebuie sa rasune si pentru pasii lui pentru ca ea sa-l simta din nou langa ea, sa-l auda cantandu-i dulce.

Intr-o zi in care isi propunea din nou sa depaseasca durerea si sa reinceapa sa cante, a intrebat-o Laura -una din celelalte viori ale orchestrei: "O dramă ca aceasta cum se depăşeşte, Sorana?"
Si tot Laura a incercat un raspuns prin care sa o faca sa intre in adancul suferintei sale, sa rascoleasca putin ce s-a sedimentat acolo si sa sparga crusta cat inca se mai putea sparge:
"O depăşeşti prin faptul că, după pierdere, eşti mai mult cu el decât atunci când exista. Când exista te mai certai, mai discutai, te mai iu­beai. Acum, el e total în gândul tău. Relaţia e de cu totul altă natură. Acum, îi urmezi sfaturile, în­demnurile, dorinţele. Asta e o experienţă legată de cultura omului. Un om obisnuit nu poate pricepe. El are doar regre­tul. Şi drama. În fiecare dramă e un beneficiu. Nu poţi despărţi lucrurile. Aşa cum nu poţi des­părţi comicul de tragic. Pentru un artist, acestea sunt lucruri pe care trebuie să le recunoască si sa le traiasca impreuna pentru ca din ele sa se nasca arta, nu doar disperarea."

Dar amintirile, oricat de dulci ar fi fost inainte, daca acum au un gust dulce-amarui, uneori numai amar, mai pot ele deveni dulci vreodata? La Saint Petersburg Conservatory - cum ii placea lui sa spuna - cand s-au vazut pentru prima data, a fost pentru amandoi o impresie de dejavu care le-a ramas amandurora intiparita in intreaga fiinta pentru tot restul vietii si era una dintre cele mai "dulci sufletului lor" amintiri. Acum aceasta amintire a devenit un cui infipt adanc in inima ei, pe care il rasuceste de fiecare data orice revenire cu gandul in trecut. Incearca sa nu evite nici amintirile si nici suferinta lor pentru ca stie ca asa se va vindeca, iar daca ar avea puterea sa astearna toate acestea intr-un jurnal ar fi poate un mijloc mult mai sigur de a-si curata sufletul si mintea, daca si-ar putea inchide amintirile acolo, daca le-ar gasi un loc de unde sa nu poata iesi oricand ci numai cand ar vrea ea sa le scoata... (va urma)