joi, 18 iulie 2013

Dirijorul (9)

Acest spatiu pe care initial l-am gandit ca pe o scanteie care sa ajute la iluminarea catedralei sufletelor, care sa aduca in plus fata de multe alte asemenea o picatura de spirit in lumea noastra mult prea materiala, acest spatiu nu-mi mai apartine datorita unei tragice intamplari din viata prietenei mele. Viata ei a devenit dintr-o data mult prea importanta, a devenit un fir de nisip dintr-o clepsidra, care isi revendica dreptul la clipa de eternitate. Si vreau sa-i ofer acest drept chiar cu mijloacele mele modeste...



“Cu mâine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi
Şi ai cu toate astea-n faţă
De-a pururi ziua cea de azi.

Când unul trece, altul vine
În astă lume a-l urma,
Precum când soarele apune
El şi răsare undeva.”

Ce cuvinte simple! Asezate insa sub semnul sclipirii de geniu a “poetului nepereche” aceste cuvinte strabat intreg universul in cateva secunde precum luceafarul din poemul aceluiasi neasemuit Eminescu. Cata profunzime in aceasta filosofie simpla de viata si de moarte deopotriva! Sorana le citeste, le stie pe dinafara demult deja, dar le citeste pana cand patrunde in miezul cuvintelor intr-atat incat le simte aroma de dimineti inrourate, de smirna si tamaie care urca spre vesnicie. Face parte din ritualul de fiecare zi prin care petrece clipe de profunda traire spirituala in cautarea momentului magic in care il intalneste pe Sergiu, in care ii simte prezenta aievea, atat de pregnant incat nu stie daca e adevarat sau nu. Niciodata nu stie daca nu cumva s-au intalnit cu adevarat in acele clipe si nu indrazneste sa impartaseasca aceasta impresie cuiva de teama sa nu creada si ea ca si-a pierdut mintile. E foarte usor sa te pierzi printre iluzii, acum stie aceasta mai bine ca oricand.


Dar oare viata nu este si ea o iluzie din moment ce iti aluneca printre degete ca o impresie, ca o seara de vara traita pe malul Nevei in doi?...      

Pentru ca suferinta a devenit deja o parte a fiintei sale care isi cere dreptul la existenta, a hotarat ca lucrul cel mai indicat pentru ea ar fi un jurnal in care sa-si memoreze trairile si sa incerce sa-si inchida durerea, sa-i dea cezarului ce e al cezarului adica. Nu mai poate sa o nege si atunci trebuie sa-i acorde timp si spatiu, dupa principiul ca orice nu poate fi negat exista. Si mai are un motiv puternic pentru a-si deschide un jurnal: de cele mai multe ori amintirile recente se amesteca intr-atat cu unele mai vechi, incat nu intotdeauna mai poate face diferenta intre intamplarile reale si cele imaginate de mintea ei in timpul din urma.


De pilda ieri, se uita la un concert inregistrat al lui Sergiu si la un moment dat starea ei de spirit a devenit atat de exuberanta incat si-a dat seama ca traieste in trecut, priveste concertul ca si cum Sergiu i-ar fi alaturi si chiar ii simte imbratisarea si il aude comentand parca executia cate unui instrument. Pentru el membrii orchestrei aproape ca nu existau, existau doar instrumentele, pe acestea le vedea, le incuraja, le corecta si le imbratisa. Fundamentul orchestrei fiind reprezentat de instrumentele cu coarde si arcus, partidele in care se canta la unison erau pentru el formate doar din instrumentele care scoteau sunetele inalte sau grave, instrumentistii nu existau in timpul concertului, doar in afara lui. Iubea atat de mult instrumentele orchestrei incat pierdea din vedere oamenii, acesta era marele sau regret si totusi performanta sa in a conduce orchestra – oameni si instrumente - era de neegalat. Pentru el orchestra era cu adevarat acea institutie conforma cu definitiile de dictionare… 
 


miercuri, 17 iulie 2013

Dirijorul (8)

Acest spatiu pe care initial l-am gandit ca pe o scanteie care sa ajute la iluminarea catedralei sufletelor, care sa aduca in plus fata de multe alte asemenea o picatura de spirit in lumea noastra mult prea materiala, acest spatiu nu-mi mai apartine datorita unei tragice intamplari din viata prietenei mele. Viata ei a devenit dintr-o data mult prea importanta, a devenit un fir de nisip dintr-o clepsidra, care isi revendica dreptul la clipa de eternitate. Si vreau sa-i ofer acest drept chiar cu mijloacele mele modeste...

Se simte stinghera si rusinata parca in sala de concerte unde de atatea ori a simtit ca pluteste pe nori diafani cu Sergiu de mana. A venit la invitatia oficialitatilor locale sa primeasca premiul si titlul post mortem cu care vor sa onoreze memoria dirijorului orchestrei care a facut faima orasului de atatea ori in tara si in lume. I-a fost foarte greu sa vina si nu ar fi venit daca nu ar fi fost atat de multe insistentele carora nu a mai putut sa le tina piept, din partea tuturor, prieteni si cunoscuti.

Cuvintele omagiale se dilata si se preling in spatiul acesta obisnuit cu sunetele armonioase ale muzicii, nu cu cele contondente ale omagiilor de circumstanta; simte parca un fel de complicitate cu sala aceasta in care si-au consumat emotiile de atatea ori impreuna. Iar cand se ridica sa plece spre scena pe care i se vor inmana urmele materiale ale gloriei efemere a lui Sergiu parca se ridica cu tot cu sala, urca treptele scenei cu sala cu tot si sala absoarbe diploma si insemnele gloriei ca o gaura neagra din universul in care el s-a risipit. Ce senzatie o incearca! Nu poate sa creada ca a urcat acolo pentru confirmarea faptului ca Sergiu nu mai e, parca ii mai aseaza o piatra pe mormantul inchis deja, iar atunci cand asistenta se ridica pentru momentul de reculegere si cand bunul sau prieten ii face laudatio post mortem isi da seama ca se reciteste necrologul lui Sergiu…

marți, 16 iulie 2013

Dirijorul (7)

Acest spatiu pe care initial l-am gandit ca pe o scanteie care sa ajute la iluminarea catedralei sufletelor, care sa aduca in plus fata de multe alte asemenea o picatura de spirit in lumea noastra mult prea materiala, acest spatiu nu-mi mai apartine datorita unei tragice intamplari din viata prietenei mele. Viata ei a devenit dintr-o data mult prea importanta, a devenit un fir de nisip dintr-o clepsidra, care isi revendica dreptul la clipa de eternitate. Si vreau sa-i ofer acest drept chiar cu mijloacele mele modeste...

Tot cautand pe internet raspunsuri la intrebarile la care nu mai are cine sa-i raspunda de cand Sergiu a plecat in stele, gaseste niste mesaje parca alese de el anume pentru ea; nu o mai paraseste aceasta senzatie si i se pare chiar un ajutor nesperat gandul ca poate comunica in continuare cu el in acest fel, chiar daca nu cum o facea inainte…

Ceea ce citeste acum face parte dintr-o discutie interminabila pe care o aveau adeseori in clipele lor de ragaz si rasfat “stiintifico-spiritual” cum il numeau ei:

 “Noi gândim încontinuu, fie că vrem sau nu aceasta. Fiecare dintre noi are aproximativ 60.000 de gânduri pe zi.
Iar toate aceste gânduri ale noastre produc consecinţe, pentru că fiecare gând este de fapt o energie pe care o lansăm în Univers şi nu doar în direcţia dorită, ci în toate direcţiile.
Energia emisă de gândurile noastre îşi caută apoi, în drumul ei, o altă energie cu care să vibreze la unison, după principiul „ceea ce se aseamănă se adună”.
Fiecare gând, indiferent că este bun sau rău, declanşează un proces de rezonanţă. Tot ceea ce va vibra la unison cu energia gândurilor noastre va fi atras automat în viaţa noastră.
Gândurile tale secrete, felul în care îi judeci pe ceilalţi, vorbăria interminabilă a minţii – totul formează un fel de intenţie.
Aşadar, prin gândurile noastre, noi emitem permanent energie către exterior, fapt care influenţează într-o mare măsură ceea ce atragem în viaţa noastră. De aceea, o scanare atentă a propriilor gânduri, mai ales a celor despre noi înşine, ne ajută să conştentizăm ce anume avem de schimbat. Ştiţi ce este minunat aici? Faptul că stă în puterea noastră să ne alegem gândurile. Precum la un televizor, putem comuta pe diferite programe, iar dacă v-aţi săturat de emisiunea „Sunt un prost. Nu fac nimic cum trebuie”, apăsaţi butonul şi alegeţi „Dragostea lui Dumnezeu mă înconjoară şi mă susţine în fiecare clipă a vieţii”. Veţi simţi diferenţa.” 

 
Cum sa nu creada ca acesta este raspunsul ales de el pentru intrebarile ei, cand  chiar pe aceasta se sprijina credinta ei ca poate comunica in continuare cu Sergiu: gandurile ei se constituie intr-o energie atat de puternica incat ajung pana la el, acolo in eter… Daca toata dragostea ei, nefericita acum, dar care a cunoscut sublimul in toate formele sale de-a lungul anilor petrecuti impreuna, se concentreaza intr-un vartej de energie pe masura puterii sale, ar putea ajunge cu siguranta pana la el, indiferent cat de departe ar fi. Si, da, Sorana este convinsa ca aceasta este forma de comunicare la care se poate ajunge intr-adevar cu foarte multa dragoste, care de fapt este forma superioara de energie, pozitiva neaparat...

joi, 21 martie 2013

Dirijorul (6)

Acest spatiu pe care initial l-am gandit ca pe o scanteie care sa ajute la iluminarea catedralei sufletelor, care sa aduca in plus fata de multe alte asemenea o picatura de spirit in lumea noastra mult prea materiala, acest spatiu nu-mi mai apartine datorita unei tragice intamplari din viata prietenei mele. Viata ei a devenit dintr-o data mult prea importanta, a devenit un fir de nisip dintr-o clepsidra, care isi revendica dreptul la clipa de eternitate. Si vreau sa-i ofer acest drept chiar cu mijloacele mele modeste...


Iata de ce il simte acum langa ea ca si cum n-ar fi plecat niciodata. Il aude si acum citindu-i cuvintele lui Emil Cioran, ca si cum atunci ar fi stiut ce va urma si ar fi vrut sa o incurajeze din timp: "Cine invinge frica se poate crede nemuritor, cine n-o are, este...Frica este o moarte de fiecare clipa. Fiintele ce n-o cunosc sunt ca pasarile cerului: isi citesc destinul in azur...Obiectiv, toti muritorii sunt in fiecare clipa egal apropiati de moarte. Nu este nici unul care sa nu se poata stinge in orice moment. Subiectiv - si numai asa importa - unii sunt apropiati pana la identitate, pe cand altii n-au intalnit-o niciodata. Moartea obiectiva, din afara, la un Rilke nu mai are nici o semnificatie. Tot asa la Novalis. Dar, in definitiv, nu exista poet care sa fi murit numai odata."
Si a continuat cu propriile-i cuvinte: "Poeta care esti in cuvinte si poetul care sunt in acorduri au murit de multe ori si vor mai muri inca..." Pe atunci nu se afirmase inca stiintific ca moartea nu exista, ca nucleul de 20 wati de energie informationala care ramane dupa noi ne trece in alt univers ca informatie. 

Priveste familia de porumbei gugustiuci, cu gulerasul lor ireal de gingas, care vin la ea de cand a ramas singura sa o incante cu ganguritul lor in fiecare zi de cel putin 2 ori – dimineta cand se trezeste si seara cand se lasa intunericul. Crede in sinea ei ca acesti porumbei nu au venit intamplator la ea. Fie i-a atras ceva ce a lasat in urma Sergiu, fie au fost calauziti de o informatie venita din eter de undeva tot avand legatura cu el. Aripi de porumbel si aripi de inger raspandite in univers ca o spuma de stele i-au purtat sufletul spre astri si ar vrea sa planga acum din acele inaltimi in inima ei…El a epuizat lumea in zbuciumul sau launtric si asfel a ajuns la ceruri. Dar ea nu va reusi niciodata aceasta, mereu se va sprijini pe margini de lume...






  

marți, 19 martie 2013

Dirijorul (5)

Acest spatiu pe care initial l-am gandit ca pe o scanteie care sa ajute la iluminarea catedralei sufletelor, care sa aduca in plus fata de multe alte asemenea o picatura de spirit in lumea noastra mult prea materiala, acest spatiu nu-mi mai apartine datorita unei tragice intamplari din viata prietenei mele. Viata ei a devenit dintr-o data mult prea importanta, a devenit un fir de nisip dintr-o clepsidra, care isi revendica dreptul la clipa de eternitate. Si vreau sa-i ofer acest drept chiar cu mijloacele mele modeste...


De cand a plecat fizic de langa ea, Sergiu este parca mai prezent la nivel spiritual in viata ei decat inainte. Il simte in fiecare clipa si parca ii conduce viata asa cum facea inainte cu orchestra, ii readuce in memorie viata lor in cele mai mici amanunte. Parca ar vrea ca ea sa faca exercitii de memorie ca sa nu-si piarda mintile suferind intr-una, sa retraiasca toate bucuriile deja traite alaturi de el. Acum Sorana isi aminteste - pentru a cata oara? - despre ce ii povestea ca i se intamplase lui in perioada formarii sale ca dirijor la Sankt Petersburg, cand viata lui a capatat un nou sens datorita intalnirii cu destinul... 
Isi aminteste ca atunci cand Sergiu a inceput sa studieze cu Ravil Martynov el ii povestea ca a trait o experienta unica. Martynov era ceva supraomenesc pentru el, i se parea ca are un dar mai presus de orice simt artistic, muzical sau dirijoral. Avea o putere aproape hipnotica asupra celor cu care lucra, ii amintea de cuvintele poetului persan si maestrului sufit din secolul al paisprezecelea, Hafiz: "Sunt un orificiu intr-un flaut prin care trece respiratia lui Cristos. Ascultati muzica." Si ceea ce venea prin el in aceasta lume era ceva extraordinar, depasea simpla relatie orchestra-dirijor mergand pana la esenta fiintei umane; se adresa constiintei si de aceea performantele sale cu St. Petersburg State Academic Symphony Orchestra au ajuns la un nivel comparabil cu al celor mai mari orchestre din lume. Si-a impartit apoi harul in lumea larga, turneele sale au inregistrat succese de rasunet peste tot, ca si implicarea sa in performantele operei si baletului din diverse tari ale lumii. Stia ca Ravil Martynov a fost modelul lui in viata artistica dar si ca l-a pretuit enorm si ca om. Sergiu ii spunea  ca Martynov avea o vibratie energetica subtila in tot ce insemna comunicare, indiferent daca era verbala sau nu.  
Si in acelasi registru al vibratiei energetice inalte, de multe ori in timp ce statea langa Sergiu fara sa-si vorbeasca si ea simtea cum gandurile lor nu numai ca se intalnesc in acelasi spatiu eteric dar si coincid: cand incepea unul sa vorbeasca, celalalt dezvolta aceleasi idei chiar daca nu exact cu aceleasi cuvinte. Aproape ca nu era nevoie de cuvinte intre ei, simteau lumea la fel, aveau aceleasi perceptii despre universul apropiat dar si despre cel indepartat; amandoi simteau ca dincolo de timp si spatiu e lumea lor si a tuturor celor ce vibrau inalt. Amandoi priveau cerul cu aceeasi nostalgie a amintirii primordiale, amandoi respirau cu nesat vazduhul simtind mirosul acela nedefinit de familiar si strain in acelasi timp...            

duminică, 3 martie 2013

Dirijorul (4)

Acest spatiu pe care initial l-am gandit ca pe o scanteie care sa ajute la iluminarea catedralei sufletelor, care sa aduca in plus fata de multe alte asemenea o picatura de spirit in lumea noastra mult prea materiala, acest spatiu nu-mi mai apartine datorita unei tragice intamplari din viata prietenei mele. Viata ei a devenit dintr-o data mult prea importanta, a devenit un fir de nisip dintr-o clepsidra, care isi revendica dreptul la clipa de eternitate. Si vreau sa-i ofer acest drept chiar cu mijloacele mele modeste...


De multe ori discutiile ei cu Sergiu atingeau aceste nuante ale existentei umane, ale constiintei umane, ale vietii si ale mortii, de aceea acum dupa disparitia lui fizica pur si simplu traia sentimentul ca el i-a trimis gandurile sale identificate cu randurile cartii lui Eckhart Tolle. Si el traia intens, cand era in viata, necesitatea unei schimbari majore in constiinta umanitatii; si el credea in aparitia unui pamant nou prin identificarea constiintei cu materia.
Acum traia sentimentul ca el chiar de aceea a plecat din lumea aceasta, pentru a ramane doar constiinta, pentru a renunta la forma si la egoul sau pamantesc, pentru dezintegrarea materiei si triumful constiintei universale; pentru a ramane doar acea dimensiune pe care chiar Emil Cioran o recunostea in necredinta lui: "Sunt ateu. Nu cred în Dumnezeu şi nici nu mă rog. Există însă în mine o dimensiune religioasă de nedefinit, dincolo de orice credinţă".
De altfel, in discutiile lor existentiale, mereu reveneau asupra cuvintelor spuse de Cioran la varsta intelepciunii, atunci cand fiecare om isi face un fel de bilant, cand isi pune intrebarea "cum ar fi fost daca?..."  La 75 de ani, dupa ce a cunoscut gloria si nemurirea, stabilit demult in inima occidentului, la Paris, Emil Cioran rezuma esentialul la nivelul constiintei universale precum odinioara Blaga - cel pentru care vesnicia se nascuse la sat: "Cred, astăzi, că ar fi fost mult mai bine pentru mine dacă aş fi rămas ajutor de cioban, în micul sat din ca­re provin. Aş fi înţeles esen­ţialul la fel de bine ca şi acum".
Si iata ca acum, prin plecarea sa, Sergiu ii aduce noi argumente in sprijinul ideii ca toate formele sunt instabile, indiferent cata truda include aducerea lor in stadiul aparentei desavarsiri; intamplarea povestita de Eckhart Tolle in cartea aceasta a sa "Un pamant nou" i se parea chiar cea traita de ei:
"Pe cand ma plimbam cu un prieten printr-o rezervatie naturala foarte frumoasa aflata langa Malibu, in California, am ajuns la ruinele a ceea ce fusese candva o casa de tara, distrusa intr-un incendiu in urma cu cateva decenii. Apropiindu-ne de proprietate - pe care crescusera copaci si tot felul de plante minunate - am vazut un semn la marginea drumului, pus acolo de autoritatile parcului. Pe el scria: PERICOL. TOATE STRUCTURILE SUNT INSTABILE. I-am spus prietenului meu: "Iata o sutra [scriptura sacra] profunda". Si ne-am oprit in loc, coplesiti. Odata ce ati realizat si acceptat ca toate structurile (formele) sunt instabile, chiar si cele materiale si in aparenta solide, in voi se naste pacea. Se intampla astfel deoarece constientizarea lipsei de permanenta a tuturor formelor va reveleaza dimensiunea fara de forma din interiorul vostru, cea care trece dincolo de moarte. Isus a numit-o "viata eterna". 
 Si ca sa-i intareasca impresia ca intreg universul participa la evenimentele din viata sa, o stire pe care a citit-o in acea dimineata se referea chiar la acelasi subiect, tratat din perspectiva fizicii cuantice de aceasta data prin descoperirea de ultima ora facuta de doi fizicieni privind sufletul nostru: "...Conform acestei idei, conştiinţa este un program derulat de computerul cuantic existent în creierul nostru care continuă să existe în univers şi după moartea noastră".

In fata acestor derulari parca dirijate de la un pupitru nevazut, Sorana se simtea pe drept cuvant coplesita...


marți, 26 februarie 2013

Dirijorul (3)

Acest spatiu pe care initial l-am gandit ca pe o scanteie care sa ajute la iluminarea catedralei sufletelor, care sa aduca in plus fata de multe alte asemenea o picatura de spirit in lumea noastra mult prea materiala, acest spatiu nu-mi mai apartine datorita unei tragice intamplari din viata prietenei mele. Viata ei a devenit dintr-o data mult prea importanta, a devenit un fir de nisip dintr-o clepsidra, care isi revendica dreptul la clipa de eternitate. Si vreau sa-i ofer acest drept chiar cu mijloacele mele modeste...

Printre cartile pe care le-a gasit in raftul cu noutati i-a atras atentia o carte a lui Eckhart Tolle, intitulata "Un pamant nou". Titlul cartii a fascinat-o imediat: toata lumea care nu este impotmolita in materie intr-atat incat sa se confunde cu ea asteapta un pamant nou, pentru ca pe cel vechi l-au acaparat deja "materialistii" - cei care cred ca trebuie sa-si revendice o parte cat mai consistenta in scop personal indiferent sub ce forma. Asadar nu s-a gandit daca sa o cumpere sau nu; a luat-o imediat ca si cum asta era ce cauta ea in libraria aceea si ulterior s-a dovedit ca asa si era - nu ea a cautat cartea, ci cartea a cautat-o pe ea. Cand a inceput sa o citeasca a devenit prietena ei, a gasit in ea raspunsuri la multe intrebari, a gasit perceptii proprii exprimate intr-o forma care a cucerit-o definitiv; s-a gandit de multe ori in timp ce citea ca este un cadou de la Sergiu de dincolo de timp si spatiu. Cum altfel ar fi putut interpreta ceea ce citea chiar acum, cand asta era ceea ce o preocupa zi si noapte? A citit si a recitit acest fragment de capitol al cartii pana cand a avut senzatia acuta ca este intr-o conversatie din cele pe care le avea in mod obisnuit cu Sergiu, dar acum ii impartasea o noua experienta...
"...Si apoi, tocmai cand credeati ca ati reusit sau ca locul vostru este aici incepe miscarea de intoarcere. Poate ca incep sa moara apropiatii vostri, oamenii care faceau parte din lumea voastra. Apoi forma voastra fizica este slabita, sfera voastra de influenta se restrange. In loc sa fiti mai mult, acum sunteti mai putin, iar egoul reactioneaza fata de acest lucru printr-o neliniste si o depresie tot mai pronuntate. Lumea voastra incepe sa se contracte si e posibil sa descoperiti ca nu mai detineti voi controlul asupra ei. In loc sa actionati voi asupra vietii, acum viata actioneaza asupra voastra micsorandu-va lumea, incetul cu incetul. Constiinta care s-a identificat cu forma experimenteaza acum apusul, dezintegrarea formei. Si apoi, intr-o zi, dispareti si voi. Fotoliul vostru este inca acolo, dar in locul celui care statea in el este doar un spatiu gol. V-ati intors de unde ati revenit in urma cu numai cativa ani.
     Viata fiecarui om - fiecare forma de viata de fapt - reprezinta o lume, o modalitate unica prin care universul se experimenteaza pe sine. Iar atunci cand forma se dizolva, o lume se incheie - una dintre nenumaratele lumi...
      In civilizatia noastra exista multa ignoranta privitoare la conditia umana si, cu cat este cineva mai ignorant din punct de vedere spiritual, cu atat sufera mai mult..."      

luni, 14 ianuarie 2013

Moare cate putin
- Pablo Neruda 




                              

Moare cate putin cine se transforma in sclavul
obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi
traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu
risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu
oamenii pe care nu-i cunoaste.
Moare cate putin cine-si face din televiziune un
guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera
negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui
vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa
staluceasca, oftatul sa surada si care elibereaza
sentimentele inimii.
Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este
nefericit in lucrul sau; cine nu risca certul pentru
incert pentru a-si indeplini un vis; cine nu-si
permite macar o data in viata sa nu asculte
sfaturile "responsabile".
Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu
citeste; cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul
din el insusi.
Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu
se lasa ajutat.
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si
de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza.
Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte
de a-l fi inceput; cine nu intreaba de frica sa nu
se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca cunoaste
intrebarea.
Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna
ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul
fapt de a respira.
Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o
fericire splendida. Totul depinde de cum o traim...
Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soare
Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul
Daca va fi sa plangi, plange de bucurie
Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale
Daca va fi sa furi, fura o sarutare
Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica
Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire
Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti asta in
fiecare zi...