Follow by Email

marți, 14 iulie 2015

Dirijorul (12)

S-a trezit in zori cu acelasi gand cu care a adormit aseara tarziu: acela ca are nevoie neaparat de un “update” pentru a putea merge mai departe. O schimbare majora care sa o faca apta pentru noua situatie in care se afla: o femeie singura ajunsa asa impotriva vointei ei, prin voia sortii sau puterea destinului sau pentru ca asa a fost scris in stele. Expresia aceasta “e scris in stele” o duce insa in acelasi spatiu inchis de unde ar vrea sa evadeze putin, macar atat cat sa se regaseasca pe ea, cea de dinainte, puternica si increzatoare si sa-si regaseasca dragostea de viata aproape pierduta odata cu pierderea lui Sergiu… Dar pentru asta ar trebui sa intersecteze din nou traiectoria “stelei ce-a murit” si gandul o poarta din nou spre o revelatie a zilelor trecute, doua moduri in care, la interval de o suta de ani, doi oameni exprima aceeasi idee, unul in versuri, celalalt in proza:
- ”Icoana stelei ce-a murit /Incet pe cer se suie/Era pe cand nu s-a zarit /Azi o vedem si nu e.” – La steaua, Mihai Eminescu, 1886

- “Multe din aceste stele s-au stins deja si totusi luminile lor inca strabat Universul. Alte stele s-au nascut in departari, iar luminile lor inca n-au ajuns la noi” - Brida – Paulo Coelho, 1990
Sa fie aceasta o intamplare simpla sau una supusa legilor care ne guverneaza existenta (cum ar fi legea cauza-efect)?
Se gandeste ca acum cea mai la indemana solutie pentru o armonizare a energiilor trecute si actuale ar fi o calatorie, dar unde? La Sankt Petersburg daca s-ar duce ar putea muri acolo de dor, de emotie, de durere, oricat de mult si-ar dori sa revada locurile acelea dragi. Dar unde sa se duca si sa nu fie in pericol, cand au strabatut impreuna toata lumea? Doar intr-un colt uitat de lume, dar nu asta e ceea ce ii trebuie acum, acum are nevoie de forfota, de zgomot, de aglomeratie, ca sa se piarda pe cea de-acum si apoi in spatiul golit sa se regaseasca cea veche.
Pentru o intrare “in legalitate”, trebuie mai intai sa se reconecteze la realitatea in care traieste – acesta este impulsul pe care il simte de cateva saptamani ca pe o prevedere legala de indeplinit. Acum este poate cea mai buna ocazie: pentru a gasi un loc in care sa evadeze trebuie sa intre pe site-urile turistice, sa studieze ofertele agentiilor de turism. I se pare o intrare prea brutala in actualitate, dar o va face pentru ca alta cale de salvare nu exista; dupa atata timp in care si-a rumegat durerea simte ca e obligata sa incerce o iesire din labirintul in care a fost captiva prea mult, trebuie sa-si regaseasca prietenii si familia, trebuie sa-i scoata pe toti din infernul in care i-a atras fara sa vrea. Acum, dupa dovezile lor de solidaritate si empatie cu durerea ei, a venit randul ei sa-si scrie lectia de supravietuire, sa reinvete sa creasca nuferi din lacul cu noroi la fund, vorba poetului. 

luni, 13 iulie 2015

Dirijorul (11)


"Să nu te tulburi de cazi în fiecare zi, nici să renunţi cumva la luptă, ci stai bărbăteşte şi cu siguranţă; îngerul care te păzeşte va preţui răbdarea ta. Rana ta este uşor de tămăduit cât este proaspătă, dar cele vechi neîngrijite şi învârtoşate sunt greu de vindecat şi au nevoie de multă osteneală, fier, de brici şi de focul ce le însoţeşte pentru vindecare. Multe se fac cu vremea de nevindecat, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă..."   - Filocalia

Cand Sorana a citit aceste fraze in Filocalia pe care i-a recomandat sa o citeasca duhovnicul sau, parintele Teofil, a simtit pentru prima data dupa moartea lui Sergiu ca nu este singura; a simtit prezenta ingerului care o pazeste, asa cum zice invatatura crestina pe care o descoperea acum intr-o noua lumina. Si ce lumina! In intunericul care s-a asternut in viata sa de la disparitia lui Sergiu, duhovnicul sau si Filocalia au luminat cu adevarat, au readus lumina salvatoare atunci cand nici nu mai credea ca se poate.   

Si din nou ii revin in minte discutiile nesfarsite pe care le aveau privitor la controversatul subiect al legaturii dintre stiinta si religie: Sergiu era cel care sustinea mereu - argumentat intotdeauna - ca nu pot fi intelese pe deplin separate una de cealalta, ca vorbesc despre aceleasi lucruri in limbaje diferite. 
Iar teoriile lui Einstein erau intotdeauna un argument:„Oamenii ca mine stiu ca diferenta intre trecut, prezent si viitor nu este decat o iluzie perpetuata de incapatanarea umana”. Sergiu sustinea ca orice se intampla cu trupul uman, „bateria” este cea care va experimenta trecerea prin „al doilea separator de fascicule”. Aici intervine Multiversul. Intr-un univers, trupul poate sa moara, dar simultan, in alt univers, el poate continua sa traiasca. Practic, ceea ce au descoperit cercetatorii acum, in trecut se numea Pomul vietii, a carui filosofie se regaseste in toate culturile antice. Este Thorul, „legatura Cer – Pamant”, care constituie calea prin care „fantana nemuritoare de energie”, „bateria de 20 de wati” purtatoare de infoenergie sare dintr-un univers in altul. In stiinta, Thorul poarta denumirea de Podul Einstein-Rosen. De fapt, sunt mai multe poduri, fiecare catre alt univers, care uneste „gaurile negre”. Conform acestei teorii, universul in care ne aflam noi se afla in interiorul unei gauri negre, care exista in interiorul altui univers si tot asa. Cine este Observatorul care alege sa ne comute la un moment dat, acordand „bateriei” energoinformationale sa experimenteze si alte universuri? Rugaciunea „Tatal nostru” contine esenta acestei teorii: „Tatal nostru care esti in ceruri (…)/ Faca-se voia Ta, precum in Cer, asa si pe Pamant”!

vineri, 10 iulie 2015

Dirijorul (10)

Continua sa citeasca in cartea din fata sa (Aleph – Paulo Coelho, 2010) ca si cum ar continua o conversatie eterna cu Sergiu, ca si cum el ar fi una cu porumbeii care se uita la ea cu ochi luminosi si intelegatori parca, clipind des ca si cum ar confirma:
“Micul Aleph apare intotdeauna intamplator. Mergi pe strada, sau te asezi intr-un anumit loc, si deodata intregul Univers se afla acolo. Primul lucru care apare e o imensa vointa de a plange, nu de tristete, nici de bucurie, ci de emotie. Stii ca intelegi totul, chiar daca nu stii sa-ti explici nici tie insuti.”
“Marele Aleph se produce cand doua sau mai multe persoane intre care exista o anumita afinitate foarte puternica se intalnesc intamplator in micul Aleph. Aceste doua energii diferite se completeaza si provoaca o reactie in lant. Aceste doua energii… sunt polul pozitiv si negativ al oricarei baterii, ceea ce face sa se aprinda lampa. Ele se transforma in aceeasi lumina…
Faimoasa dragoste la prima vedere… Care la randul ei nu este “la prima vedere”, ci e legata de o serie de lucruri care s-au petrecut in trecut. Asta nu inseamna ca ORICE intalnire este legata de dragostea romantica. Majoritatea se petrec pentru ca exista lucruri care nu au fost inca rezolvate si avem nevoie de o noua reincarnare ca sa asezam la locul respectiv ceea ce a fost intrerupt.”

Citeste la nesfarsit cuvintele si le simte in inima ca si cum ar fi facut parte din fiinta ei dintotdeauna, dar niciodata nu le-a simtit atat de armonios asezate, exprimand realitatea, prezentul, trecutul si tot ce va mai trai de acum inainte. Si iar isi aminteste ca la Saint Petersburg cand s-au vazut pentru prima data, a fost pentru amandoi o impresie de deja-vu care le-a ramas amandurora intiparita in intreaga fiinta pentru tot restul vietii. Si cartea lui Coelho isi are intamplarile in acelasi teritoriu: in Rusia...

“Cine il cunoaste pe Dumnezeu nu-l descrie. Cine il descrie pe Dumnezeu nu-l cunoaste.”
“ Iubirea este dincolo de timp. Sau, mai bine zis, iubirea este timpul si spatiul intr-un singur punct, Aleph, transformandu-se mereu.”
“E nevoie de un efort urias ca sa te eliberezi de memorie, dar, cand reusesti, incepi sa descoperi ca esti mai capabil decat crezi. Locuiesti in acest corp gigantic care este Universul, unde se afla toate solutiile si toate problemele. Viziteaza-ti sufletul in loc sa-ti vizitezi trecutul. Universul trece prin multe mutatii si le poarta cu el. Numim fiecare dintre aceste mutatii “o viata”. Dar, asa cum celulele corpului se schimba iar tu continui sa fii acelasi, timpul nu trece, doar se schimba…Nu sunt aceeasi persoana care eram cand am inceput sa vorbesc. La fel nici trenul nu este acelasi loc unde Hilal a cantat la vioara. Totul s-a schimbat, iar noi nu reusim sa percepem acest lucru.”

Citeste, iar si iar pentru a intelege si a accepta cu infinita bucurie ca Aleph se cheama locul sau timpul sau punctul sau infinitul in care ea si cu Sergiu s-au intalnit – a cata oara? – si in care au trait iar acum isi continua existenta eterna. Mereu a avut sentimentul ca ei doi apartin altei lumi, ca nu se potriveste ceva in lumea in care isi duceau viata.

“Viata este trenul, nu gara.”

Asta era. Trenurile lor oprisera odata in aceeasi gara, iar gara era Aleph. A simtit-o mereu, dar numai intalnirea cu cartea lui Coelho a revelat-o. Iar ceea ce citeste in continuare e mai mult decat poate sa accepte ca formulat de altcineva din afara inimii ei: 
“Moartea e o poarta spre alta dimensiune…Niciodata, absolut niciodata nu ne pierdem fiintele dragi…Ele ne insotesc, nu dispar din viata noastra. Suntem doar in camere diferite. Eu nu pot vedea ce este in vagonul din fata mea, dar acolo exista oameni care calatoresc in acelasi timp cu mine…Faptul ca nu putem vorbi cu ei, sa stim ce se intampla in celalalt vagon, este absolut nerelevant, ei se afla acolo…In fiecare noapte trecem dintr-un plan in altul in timp ce dormim. Vorbim cu viii, cu cei pe care ii socotim morti, cu cei care sunt in alta dimensiune, cu noi insine – cei care am fost deja si vom fi intr-o zi… Iubirea invinge intotdeauna ceea ce numim ”moarte”. De asta nu trebuie sa plangem dupa fiintele noastre dragi, pentru ca ele continua sa ne fie dragi si raman langa noi. Ne este foarte greu sa acceptam asta.”  

Doamne! Acesta nu poate fi decat raspunsul lui Sergiu la durerea ei coplesitoare, la intrebarile care ii macina mintea fara oprire; aceasta nu poate fi decat sarutarea lui de gheata pe fruntea ei infierbantata. Nu exista coincidente de aceasta dimensiune. Aceasta este insasi dimensiunea Universului in care simte ca acum, prin Sergiu, se afla intr-adevar problemele si solutiile sale si acolo va trebui sa le caute de-a pururi de acum inainte. Nu ar fi citit aceasta carte daca cineva nu i-ar fi oferit-o la schimb cu o alta carte de care acela avea nevoie. Astfel de intamplari depasesc limitele Universului material si nu cartea din Universul material a fost ceea ce trebuia sa ajunga la ea, ci mesajul din Universul spiritual, stia acest lucru acum asa cum stia ca multe alte mesaje de la Sergiu ii vor fi transmise in continuare pe diferite cai si prin diferite mijloace, trebuie doar sa fie atenta la ce urmeaza sa i se intample, la ce va urca si ce va cobori din trenul sau. Trebuie doar sa nu piarda semnele. Trebuie doar sa urmeze Legile existentiale, cele care desi nu sunt scrise ne conduc viata. 
In ceea ce citeste mai departe gaseste alte asemenea mesaje, ca si cum Coelho ar fi scris pentru ea: “Suntem toti suflete care ratacesc prin Univers, traindu-ne vietile in acelasi timp, dar avand impresia ca trecem de la o reincarnare la alta. Tot ce atinge codul sufletului nostru nu e niciodata uitat si afecteaza restul in consecinta.”   

Ca si cum marile spirite in viata ar fi fost chemate la un fel de training universal in cer, in ultimii ani cu precadere au scris cu totii despre aceste lucruri in diferite moduri, scriitori si eseisti de profesie, medici si cercetatori ai lumii spirituale. Sorana nu-si poate inabusi senzatia ca si plecarea lui Sergiu in lumea de dincolo este incrisa intr-un cod cu adanci semnificatii spirituale, de aceea mesajele lui trebuie sa ajunga la ea pentru ca asa e scris. Acum, ca a coplesit-o aceasta senzatie, este si mai motivata sa citesca si sa asculte tot ce ar putea ascunde mesajele din eter ale lui Sergiu pentru ea. Cartea lui Coelho este sigur un semn in destinul sau.

joi, 18 iulie 2013

Dirijorul (9)

Acest spatiu pe care initial l-am gandit ca pe o scanteie care sa ajute la iluminarea catedralei sufletelor, care sa aduca in plus fata de multe alte asemenea o picatura de spirit in lumea noastra mult prea materiala, acest spatiu nu-mi mai apartine datorita unei tragice intamplari din viata prietenei mele. Viata ei a devenit dintr-o data mult prea importanta, a devenit un fir de nisip dintr-o clepsidra, care isi revendica dreptul la clipa de eternitate. Si vreau sa-i ofer acest drept chiar cu mijloacele mele modeste...



“Cu mâine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi
Şi ai cu toate astea-n faţă
De-a pururi ziua cea de azi.

Când unul trece, altul vine
În astă lume a-l urma,
Precum când soarele apune
El şi răsare undeva.”

Ce cuvinte simple! Asezate insa sub semnul sclipirii de geniu a “poetului nepereche” aceste cuvinte strabat intreg universul in cateva secunde precum luceafarul din poemul aceluiasi neasemuit Eminescu. Cata profunzime in aceasta filosofie simpla de viata si de moarte deopotriva! Sorana le citeste, le stie pe dinafara demult deja, dar le citeste pana cand patrunde in miezul cuvintelor intr-atat incat le simte aroma de dimineti inrourate, de smirna si tamaie care urca spre vesnicie. Face parte din ritualul de fiecare zi prin care petrece clipe de profunda traire spirituala in cautarea momentului magic in care il intalneste pe Sergiu, in care ii simte prezenta aievea, atat de pregnant incat nu stie daca e adevarat sau nu. Niciodata nu stie daca nu cumva s-au intalnit cu adevarat in acele clipe si nu indrazneste sa impartaseasca aceasta impresie cuiva de teama sa nu creada si ea ca si-a pierdut mintile. E foarte usor sa te pierzi printre iluzii, acum stie aceasta mai bine ca oricand.


Dar oare viata nu este si ea o iluzie din moment ce iti aluneca printre degete ca o impresie, ca o seara de vara traita pe malul Nevei in doi?...      

Pentru ca suferinta a devenit deja o parte a fiintei sale care isi cere dreptul la existenta, a hotarat ca lucrul cel mai indicat pentru ea ar fi un jurnal in care sa-si memoreze trairile si sa incerce sa-si inchida durerea, sa-i dea cezarului ce e al cezarului adica. Nu mai poate sa o nege si atunci trebuie sa-i acorde timp si spatiu, dupa principiul ca orice nu poate fi negat exista. Si mai are un motiv puternic pentru a-si deschide un jurnal: de cele mai multe ori amintirile recente se amesteca intr-atat cu unele mai vechi, incat nu intotdeauna mai poate face diferenta intre intamplarile reale si cele imaginate de mintea ei in timpul din urma.


De pilda ieri, se uita la un concert inregistrat al lui Sergiu si la un moment dat starea ei de spirit a devenit atat de exuberanta incat si-a dat seama ca traieste in trecut, priveste concertul ca si cum Sergiu i-ar fi alaturi si chiar ii simte imbratisarea si il aude comentand parca executia cate unui instrument. Pentru el membrii orchestrei aproape ca nu existau, existau doar instrumentele, pe acestea le vedea, le incuraja, le corecta si le imbratisa. Fundamentul orchestrei fiind reprezentat de instrumentele cu coarde si arcus, partidele in care se canta la unison erau pentru el formate doar din instrumentele care scoteau sunetele inalte sau grave, instrumentistii nu existau in timpul concertului, doar in afara lui. Iubea atat de mult instrumentele orchestrei incat pierdea din vedere oamenii, acesta era marele sau regret si totusi performanta sa in a conduce orchestra – oameni si instrumente - era de neegalat. Pentru el orchestra era cu adevarat acea institutie conforma cu definitiile de dictionare… 
 


miercuri, 17 iulie 2013

Dirijorul (8)

Acest spatiu pe care initial l-am gandit ca pe o scanteie care sa ajute la iluminarea catedralei sufletelor, care sa aduca in plus fata de multe alte asemenea o picatura de spirit in lumea noastra mult prea materiala, acest spatiu nu-mi mai apartine datorita unei tragice intamplari din viata prietenei mele. Viata ei a devenit dintr-o data mult prea importanta, a devenit un fir de nisip dintr-o clepsidra, care isi revendica dreptul la clipa de eternitate. Si vreau sa-i ofer acest drept chiar cu mijloacele mele modeste...

Se simte stinghera si rusinata parca in sala de concerte unde de atatea ori a simtit ca pluteste pe nori diafani cu Sergiu de mana. A venit la invitatia oficialitatilor locale sa primeasca premiul si titlul post mortem cu care vor sa onoreze memoria dirijorului orchestrei care a facut faima orasului de atatea ori in tara si in lume. I-a fost foarte greu sa vina si nu ar fi venit daca nu ar fi fost atat de multe insistentele carora nu a mai putut sa le tina piept, din partea tuturor, prieteni si cunoscuti.

Cuvintele omagiale se dilata si se preling in spatiul acesta obisnuit cu sunetele armonioase ale muzicii, nu cu cele contondente ale omagiilor de circumstanta; simte parca un fel de complicitate cu sala aceasta in care si-au consumat emotiile de atatea ori impreuna. Iar cand se ridica sa plece spre scena pe care i se vor inmana urmele materiale ale gloriei efemere a lui Sergiu parca se ridica cu tot cu sala, urca treptele scenei cu sala cu tot si sala absoarbe diploma si insemnele gloriei ca o gaura neagra din universul in care el s-a risipit. Ce senzatie o incearca! Nu poate sa creada ca a urcat acolo pentru confirmarea faptului ca Sergiu nu mai e, parca ii mai aseaza o piatra pe mormantul inchis deja, iar atunci cand asistenta se ridica pentru momentul de reculegere si cand bunul sau prieten ii face laudatio post mortem isi da seama ca se reciteste necrologul lui Sergiu…

marți, 16 iulie 2013

Dirijorul (7)

Acest spatiu pe care initial l-am gandit ca pe o scanteie care sa ajute la iluminarea catedralei sufletelor, care sa aduca in plus fata de multe alte asemenea o picatura de spirit in lumea noastra mult prea materiala, acest spatiu nu-mi mai apartine datorita unei tragice intamplari din viata prietenei mele. Viata ei a devenit dintr-o data mult prea importanta, a devenit un fir de nisip dintr-o clepsidra, care isi revendica dreptul la clipa de eternitate. Si vreau sa-i ofer acest drept chiar cu mijloacele mele modeste...

Tot cautand pe internet raspunsuri la intrebarile la care nu mai are cine sa-i raspunda de cand Sergiu a plecat in stele, gaseste niste mesaje parca alese de el anume pentru ea; nu o mai paraseste aceasta senzatie si i se pare chiar un ajutor nesperat gandul ca poate comunica in continuare cu el in acest fel, chiar daca nu cum o facea inainte…

Ceea ce citeste acum face parte dintr-o discutie interminabila pe care o aveau adeseori in clipele lor de ragaz si rasfat “stiintifico-spiritual” cum il numeau ei:

 “Noi gândim încontinuu, fie că vrem sau nu aceasta. Fiecare dintre noi are aproximativ 60.000 de gânduri pe zi.
Iar toate aceste gânduri ale noastre produc consecinţe, pentru că fiecare gând este de fapt o energie pe care o lansăm în Univers şi nu doar în direcţia dorită, ci în toate direcţiile.
Energia emisă de gândurile noastre îşi caută apoi, în drumul ei, o altă energie cu care să vibreze la unison, după principiul „ceea ce se aseamănă se adună”.
Fiecare gând, indiferent că este bun sau rău, declanşează un proces de rezonanţă. Tot ceea ce va vibra la unison cu energia gândurilor noastre va fi atras automat în viaţa noastră.
Gândurile tale secrete, felul în care îi judeci pe ceilalţi, vorbăria interminabilă a minţii – totul formează un fel de intenţie.
Aşadar, prin gândurile noastre, noi emitem permanent energie către exterior, fapt care influenţează într-o mare măsură ceea ce atragem în viaţa noastră. De aceea, o scanare atentă a propriilor gânduri, mai ales a celor despre noi înşine, ne ajută să conştentizăm ce anume avem de schimbat. Ştiţi ce este minunat aici? Faptul că stă în puterea noastră să ne alegem gândurile. Precum la un televizor, putem comuta pe diferite programe, iar dacă v-aţi săturat de emisiunea „Sunt un prost. Nu fac nimic cum trebuie”, apăsaţi butonul şi alegeţi „Dragostea lui Dumnezeu mă înconjoară şi mă susţine în fiecare clipă a vieţii”. Veţi simţi diferenţa.” 

 
Cum sa nu creada ca acesta este raspunsul ales de el pentru intrebarile ei, cand  chiar pe aceasta se sprijina credinta ei ca poate comunica in continuare cu Sergiu: gandurile ei se constituie intr-o energie atat de puternica incat ajung pana la el, acolo in eter… Daca toata dragostea ei, nefericita acum, dar care a cunoscut sublimul in toate formele sale de-a lungul anilor petrecuti impreuna, se concentreaza intr-un vartej de energie pe masura puterii sale, ar putea ajunge cu siguranta pana la el, indiferent cat de departe ar fi. Si, da, Sorana este convinsa ca aceasta este forma de comunicare la care se poate ajunge intr-adevar cu foarte multa dragoste, care de fapt este forma superioara de energie, pozitiva neaparat...

joi, 21 martie 2013

Dirijorul (6)

Acest spatiu pe care initial l-am gandit ca pe o scanteie care sa ajute la iluminarea catedralei sufletelor, care sa aduca in plus fata de multe alte asemenea o picatura de spirit in lumea noastra mult prea materiala, acest spatiu nu-mi mai apartine datorita unei tragice intamplari din viata prietenei mele. Viata ei a devenit dintr-o data mult prea importanta, a devenit un fir de nisip dintr-o clepsidra, care isi revendica dreptul la clipa de eternitate. Si vreau sa-i ofer acest drept chiar cu mijloacele mele modeste...


Iata de ce il simte acum langa ea ca si cum n-ar fi plecat niciodata. Il aude si acum citindu-i cuvintele lui Emil Cioran, ca si cum atunci ar fi stiut ce va urma si ar fi vrut sa o incurajeze din timp: "Cine invinge frica se poate crede nemuritor, cine n-o are, este...Frica este o moarte de fiecare clipa. Fiintele ce n-o cunosc sunt ca pasarile cerului: isi citesc destinul in azur...Obiectiv, toti muritorii sunt in fiecare clipa egal apropiati de moarte. Nu este nici unul care sa nu se poata stinge in orice moment. Subiectiv - si numai asa importa - unii sunt apropiati pana la identitate, pe cand altii n-au intalnit-o niciodata. Moartea obiectiva, din afara, la un Rilke nu mai are nici o semnificatie. Tot asa la Novalis. Dar, in definitiv, nu exista poet care sa fi murit numai odata."
Si a continuat cu propriile-i cuvinte: "Poeta care esti in cuvinte si poetul care sunt in acorduri au murit de multe ori si vor mai muri inca..." Pe atunci nu se afirmase inca stiintific ca moartea nu exista, ca nucleul de 20 wati de energie informationala care ramane dupa noi ne trece in alt univers ca informatie. 

Priveste familia de porumbei gugustiuci, cu gulerasul lor ireal de gingas, care vin la ea de cand a ramas singura sa o incante cu ganguritul lor in fiecare zi de cel putin 2 ori – dimineta cand se trezeste si seara cand se lasa intunericul. Crede in sinea ei ca acesti porumbei nu au venit intamplator la ea. Fie i-a atras ceva ce a lasat in urma Sergiu, fie au fost calauziti de o informatie venita din eter de undeva tot avand legatura cu el. Aripi de porumbel si aripi de inger raspandite in univers ca o spuma de stele i-au purtat sufletul spre astri si ar vrea sa planga acum din acele inaltimi in inima ei…El a epuizat lumea in zbuciumul sau launtric si asfel a ajuns la ceruri. Dar ea nu va reusi niciodata aceasta, mereu se va sprijini pe margini de lume...