Serghei Esenin - poetul nepereche al Rusiei

 

Spovedania unui huligan 

Nu fiecare ştie să cânte
Şi nu oricui îi este dat
Să se rostogolească, măr, la picioare străine.

Aceasta e cea mai mare spovedanie
Pe care o face un huligan.

Eu înadins umblu nepieptănat
Cu capul ca o lampă de petrol pe umeri.

Toamna desfrunzită a sufletelor voastre
Îmi place s-o luminez în amurguri.
Îmi place când pietrele înjurăturii
Zboară spre mine ca grindina furtunii.
Atunci îmi strâng mai tare cu mâinile
Balonul clătinat al părului.

Mi-e aşa de bine,
Mi-e aşa de bine-atunci să-mi amintesc
Lacul verde şi foşnetul plopului,
Că undeva trăiesc ai mei, tata şi mama.
Lor puţin le pasă de poemele mele,
Lor le sânt drag ca apa şi câmpul.
Ca ploaia care primăvara creşte verdeaţa,
Ei, dacă ar şti, ar veni şi v-ar străpunge
cu furci
Pentru fiecare strigăt zvârlit în mine.

Săraci, săraci ţărani!
V-aţi făcut probabil urâţi.
Vă e frică şi-acum de Dumnezeu şi de adâncurile
bălţilor.
O, dacă aţi înţelege că fiul vostru, în Rusia
E cel mai de seamă poet!
N-aţi tremurat voi oare, cu inima pentru viaţa mea,
Când umblam cu picioarele goale prin bălţile toamnei?
Acum port cilindru
Şi pantofi de lac.

Dar clocoteste-n mine mândria de-altădată
A îndrăzneţului şi zburdalnicului din sat.
Vacile de pe firmele măcelăriilor
Le salut de departe.
Birjarii pe care-i întâlnesc în piaţă
Îmi amintesc mirosul de bălegar de
pe câmpurile noastre,
Şi-mi vine să port pe braţe coada fiecărui cal
Ca trena unei rochii de nuntă.
Iubesc ţinutul acela,
Iubesc mult de tot patria aceea,
Deşi stăruie în ea rugina sălcie a tristeţii.
Îmi sânt dragi râturile murdare ale porcilor
Şi în liniştea nopţii glasul sonor al broaştelor,

Sânt bolnav de amintirea copilăriei.
Visez pâcla umedă a serilor de aprilie
Şi ulmul aşezat pe vine să se încălzească
La locul zorilor.
O, câte ouă de corbi din cuiburi
Am furat căţărându-mă prin crengile lui.
O mai avea el creştetul capului verde?
Coaja lui tot atât de tare o fi?

Dar tu, iubitul,
Credinciosul meu câine?
De bătrâneţe te-ai prostit, ai orbit,
Şi rătăceşti prin ogradă târându-ţi coada.
Nu mai ghiceşti după miros unde e uşa
şi unde e grajdul.

O, cât de dragi îmi sânt zilele când
Furând de la mama o bucată de pâine
O mâncam amândoi muşcând pe rând,
Fără să ne fie greaţă unul de altul nici atatica macar.

Eu am rămas acelaşi,
Cu inima eu am rămas acelaşi.
Ca albăstrelele în orz înfloresc în faţa mea
ochii.

Ţesând din poeme o pânză de aur,
Aş vrea să vă spun ceva duios.

Noapte bună!
Noapte bună, vouă tuturor!
A trecut coasa prin iarba amurgului.
Astăzi aş vrea
Să mă învârtesc în jurul lunii ca o viespe.
Lumina e atât de albastră
Că nu ţi-ar părea rău să mori.
Ei, şi ce dacă par un cinic
Care şi-a legat de spate o lanternă?
Bătrânule şi mult călăritule Pegas,
Îmi mai trebuie mie oare şeaua ta moale?

Am venit ca un meşter aspru
Să cânt şi să proslăvesc guzganii.

Capul meu, ca luna august,
Varsă vinul părului vâlvoi.

Aş vrea să fiu pânză galbenă la corabia
Care pluteşte spre ţărmuri noi…

 

  Cantecul Catelei

Spre ziua, sub capita de secara,
Pe auriul snopilor plecati,
Cateaua, in vifornita de-afara,
Fatase sapte catelusi roscati.

Pana-n amurg, veghind incovoiata
I-a rasfatat, lingandu-i nentrerupt.
Si se topea ninsoarea spulberata
Pe fierbinteala pantecului supt.

Iar seara, cand gainile s-aseaza
Stapanul casei a iesit posac
Si unde mama palpaia de groaza
El pe toti sapte i-a bagat in sac.

In urma lui, fugind dupa desaga
Cateaua da-n nametii de pe drum
Rapindu-i puii, apa din viroaga
Scancea curgand sub botul ei acum.

 Sunt ultimul poet cu satu-n glas

 

Sunt ultimul poet cu satu-n glas,
Podet umil de scânduri în cântare,
Fac liturghia mea de bun ramas,
Mestecenii, cadelnitând frunzare.

Cu flacara de aur, ca un semn,
Îmi ard faclia în trupeasca-mi ceara;
Si ragusit, al lumii ceas de lemn
Mi-o bate pentru cea din urma oara.

Curând veni-va oaspete de fier,
Pe-albastru câmp, poteca o va-nfrânge.
El, lanul de ovaz, muiat în cer,
Cu mâinile lui negre, îl va strânge.

Cântarile-mi nu pot trai cu voi,
Ne-nsufletite palme, reci, straine!
Doar spicele si caii din zavoi
Or sa tânjeasca vesnic dupa mine.

Nechezul lor l-o suge-un vânt, solemn
Jucându-si parastasul într-o seara.
Curând, ah, ragusitul ceas de lemn,
Mi-o bate pentru cea din urma oara.