miercuri, 17 iulie 2013

Dirijorul (8)

Acest spatiu pe care initial l-am gandit ca pe o scanteie care sa ajute la iluminarea catedralei sufletelor, care sa aduca in plus fata de multe alte asemenea o picatura de spirit in lumea noastra mult prea materiala, acest spatiu nu-mi mai apartine datorita unei tragice intamplari din viata prietenei mele. Viata ei a devenit dintr-o data mult prea importanta, a devenit un fir de nisip dintr-o clepsidra, care isi revendica dreptul la clipa de eternitate. Si vreau sa-i ofer acest drept chiar cu mijloacele mele modeste...

Se simte stinghera si rusinata parca in sala de concerte unde de atatea ori a simtit ca pluteste pe nori diafani cu Sergiu de mana. A venit la invitatia oficialitatilor locale sa primeasca premiul si titlul post mortem cu care vor sa onoreze memoria dirijorului orchestrei care a facut faima orasului de atatea ori in tara si in lume. I-a fost foarte greu sa vina si nu ar fi venit daca nu ar fi fost atat de multe insistentele carora nu a mai putut sa le tina piept, din partea tuturor, prieteni si cunoscuti.

Cuvintele omagiale se dilata si se preling in spatiul acesta obisnuit cu sunetele armonioase ale muzicii, nu cu cele contondente ale omagiilor de circumstanta; simte parca un fel de complicitate cu sala aceasta in care si-au consumat emotiile de atatea ori impreuna. Iar cand se ridica sa plece spre scena pe care i se vor inmana urmele materiale ale gloriei efemere a lui Sergiu parca se ridica cu tot cu sala, urca treptele scenei cu sala cu tot si sala absoarbe diploma si insemnele gloriei ca o gaura neagra din universul in care el s-a risipit. Ce senzatie o incearca! Nu poate sa creada ca a urcat acolo pentru confirmarea faptului ca Sergiu nu mai e, parca ii mai aseaza o piatra pe mormantul inchis deja, iar atunci cand asistenta se ridica pentru momentul de reculegere si cand bunul sau prieten ii face laudatio post mortem isi da seama ca se reciteste necrologul lui Sergiu…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu