Se simte
stinghera si rusinata parca in sala de concerte unde de atatea ori a simtit ca
pluteste pe nori diafani cu Sergiu de mana. A venit la invitatia
oficialitatilor locale sa primeasca premiul si titlul post mortem cu care vor
sa onoreze memoria dirijorului orchestrei care a facut faima orasului de atatea
ori in tara si in lume. I-a fost foarte greu
sa vina si nu ar fi venit daca nu ar fi fost atat de multe insistentele carora
nu a mai putut sa le tina piept, din partea tuturor, prieteni si cunoscuti.
Cuvintele
omagiale se dilata si se preling in spatiul acesta obisnuit cu sunetele
armonioase ale muzicii, nu cu cele contondente ale omagiilor de circumstanta;
simte parca un fel de complicitate cu sala aceasta in care si-au consumat
emotiile de atatea ori impreuna. Iar cand se ridica sa plece spre scena pe care
i se vor inmana urmele materiale ale gloriei efemere a lui Sergiu parca se
ridica cu tot cu sala, urca treptele scenei cu sala cu tot si sala absoarbe
diploma si insemnele gloriei ca o gaura neagra din universul in care el s-a
risipit. Ce senzatie o incearca! Nu poate sa creada ca a urcat acolo pentru
confirmarea faptului ca Sergiu nu mai e, parca ii mai aseaza o piatra pe
mormantul inchis deja, iar atunci cand asistenta se ridica pentru momentul de
reculegere si cand bunul sau prieten ii face laudatio post mortem isi da seama
ca se reciteste necrologul lui Sergiu…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu