Regina Maria: "Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele

Astăzi se împlinesc 74 de ani de la plecarea în veşnicie a Reginei Maria, o femeie puternică, devotată românilor, cu "o inimă de aur şi o rezistenţă de fier", după cum o descria Saint-Aulaire, ambasadorul Franţei la Bucureşti. S-a născut în Anglia, la 29 octombrie 1875, la Eastwell Park, Kent, şi a fost fiica Ducelui Alfred de Edinburgh, fiul Reginei Victoria, şi a Ducesei Maria Alexandrovna, fiica Ţarului Alexandru al II-lea.
A fost iniţial Principesă de Edinburg şi ar fi putut fi Regină a Marii Britanii dacă ar fi rămas pe plaiurile natale şi ar fi acceptat căsătoria cu tânărul care se îndrăgostise de ea, nimeni altul decât cel care avea să devină Regele George al V-lea. I-a fost sortită însă lui Ferdinand al României. Aşadar, s-a logodit cu Prinţul Ferdinand de Hohenzollern, moştenitor al tronului României, nepotul Regelui Carol I, şi a sosit în regatul de la vărsarea Dunării în 1892 ca Prinţesă de România. A fost îngrozită la început de necunoscutul ce i se aşternea în cale, însă a învăţat cu uşurinţă graiul românesc.
A purtat tot timpul în gând sfaturile mamei sale, care, în timp ce fiica sa se afla în prag de plecare, i-a reamintit să aibă grijă la ţinuta pe care o va adopta, aspect care face parte din îndatoririle unei prinţese, şi nu numai atât: "Mai spusese şi următoarele: «Mergi într-o ţară ortodoxă; să-i cinsteşti Biserica şi slujbele şi să săruţi crucea şi Evanghelia când ţi le prezintă preotul şi, când vezi pe alţii făcând cruce, să faci şi tu. Şi eu urmai povaţa, cu toate că, la început, de câte ori făceam asta, îmi venea să mor de timiditate, crezând, cu oarecare dreptate, că ochii tuturor sunt aţintiţi asupra mea", mărturisea Regina Maria în "Povestea vieţii mele".
Devotată poporului român, Regina Maria a militat întreaga viaţă pentru binele României. În timpul primului război mondial, Regina Maria i-a încurajat pe vitejii ostaşi români şi, fără teamă de rigorile teritoriului în care se desfăşurau operaţiuni miliare, i-a ajutat şi i-a decorat pe soldaţii aflaţi în spitalele de pe front.
Pe de altă parte, Regina Maria a avut un rol esenţial pentru realizarea României Mari, care a reunit provinciile istorice ale Transilvaniei, Bucovinei, Moldovei, Basarabiei şi Munteniei, fiindu-i sfătuitoare Regelui Ferdinand până la moartea acestuia, petrecută în 1927.
Regina Maria a fost un mare diplomat al României. Iubitoare de frumos, Regina Maria a îndrăgit costumul tradiţional românesc şi nu a ezitat să-l poarte cu mândrie în diferite momente, fiind fotografiată deseori în locurile pe care le-a preţuit cel mai tare: Balcic, Sinaia ori Castelul Bran, singură sau înconjurată de cei cinci copii: Prinţul Carol (care va deveni Regele Carol al II-lea), Prinţul Nicolae, Principesa Elisabeta, Principesa Maria şi Principesa Ileana.
Izolată complet după instalarea fiului său, Regele Carol al II-lea, Regina Maria s-a retras din viaţa publică. A murit la 18 iulie 1938, la Sinaia, la Castelul Pelişor, fiind înmormântată, aşa cum şi-a dorit, la Curtea de Argeş, alături de regii României. Tot după propria dorinţă, inima i-a fost aşezată într-o casetă de argint cu pietre scumpe, după ce a fost învelită în vată formolizată, fiind înveşmântată în drapelele României şi Angliei şi depusă în Biserica ortodoxă "Stella Maris", aflată din grădina Palatului de la Balcic. Cum Palatul de la Balcic a fost cedat Bulgariei, o dată cu Cadrilaterul, astăzi, inima Reginei Maria se află la Muzeul Naţional de Istorie.
În testamentul pe care l-a întocmit cu cinci ani înainte de a pleca din lume, la 29 iunie 1933, Regina şi-a îndreptat gândurile către ţară şi popor: "Ţării mele şi Poporului meu, Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă o dată, chiar de dincolo de liniştea mormântului. Abia împlinisem 17 ani când am venit la tine; eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate, m-am străduit să devin o bună Româncă. La început n-a fost uşor. (...) Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. (...) Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare. (...)
Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută. (...) Şi acum vă zic rămas bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn: dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare".

Sursa: Jurnalul National, Autor: LUMINITA CIOBANU

18 iulie 2012

Nicolae Steinhardt

Parintele Nicolae Steinhardt,despre trufia succesului si inchipuirea    elevarii. 

"Cînd un om reuşeşte să facă    ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce    slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat    răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în viciul său.    Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie    către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia    înainte! Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi.    Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa    manieră încît ne umple sufletul de venin.

Banii care vin spre noi ne pot face    aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător    al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm    spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii    se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este    pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce    reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia    ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat.

Ochii noştri nu sunt concepuţi    pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să    iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în    pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în    dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.

Dacă reprimi foamea în timp ce    posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri    gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar    şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să    compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte.    Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a    izbînzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămîne    trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa    de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al    orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a    capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este    ca un munte sau ca un ocean. Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară,    încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii    tale evenimente specifice lor.

Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te    de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi    lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin    şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le    cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor    rămîne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.

Între omul gras şi grăsimea sa    există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles.    O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul    grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există    profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre.

Acum stiu, stiu ca orice ura, orice    aversiune, orice tinere de minte a raului, orice lipsa de mila, orice lipsa    de intelegere, bunavointa, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la    nivelul gratiei si gingasiei unui menuet de Mozart ... este un pacat si o    spurcaciune; nu numai omorul, ranirea, lovirea, jefuirea, injuratura,    alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice cautatura rea,    orice dispret, orice rea dispozitie strica totul. Acum stiu, am aflat si    eu... "

Nicolae Steinhardt