Dirijorul (2)

Acest spatiu pe care initial l-am gandit ca pe o scanteie care sa ajute la iluminarea catedralei sufletelor, care sa aduca in plus fata de multe alte asemenea o picatura de spirit in lumea noastra mult prea materiala, acest spatiu nu-mi mai apartine datorita unei tragice intamplari din viata prietenei mele. Viata ei a devenit dintr-o data mult prea importanta, a devenit un fir de nisip dintr-o clepsidra, care isi revendica dreptul la clipa de eternitate. Si vreau sa-i ofer acest drept chiar cu mijloacele mele modeste...

Saint Petersburg Conservatory a insemnat mult pentru ea... Ar putea spune fara sa exagereze ca acolo a inceput adevarata ei viata, alaturi de Sergiu. Pana atunci a fost doar o omida, aripile si le-a capatat odata cu intrarea in viata ei a lui Sergiu. El a invatat-o tot ce stie despre viata, despre lume, despre muzica, daca se gandeste cum era  viata ei inainte nu vede decat o masa amorfa si gri din care nu razbate nimic bine conturat, ci doar un amalgam de senzatii ciudate si nedefinite. Iar cea pe care o intrezareste acolo printre amintiri nu e ea, e o alta persoana, stearsa, una care inca nu cunoscuse lumina adevarata a lumii, care privea si rasaritul si apusul cu aceeasi blazare. Atunci probabil credea ca soarele rasare si apune asa cum se aprinde si se stinge lampa de pe noptiera, printr-un gest automat si fara vreo alta conotatie decat necesitatea de a vedea sa te scoli, sa te culci sau sa citesti.
Acolo, la Sankt Petersburg cand statea alaturi de Sergiu pe malul apei a apus pentru prima data pentru ea soarele in toata maretia clipei. Atunci a trait pentru prima data sentimentul ca se afla in mijlocul unui miracol: intre ei plutea un camp de o minunata energie care era direct legat la campul in care disparea lumina stralucitoare a zilei, lumina care nu se termina pur si simplu ci se transforma incet, asa cum se inchid petalele unei flori cand simte ca se lasa noaptea. Magia clipei era de nedescris in cuvinte, lumina care se estompa incet si bland isi schimba consistenta incat perceptia era ca pluteste intr-o cupa de chihlimbar cu miere si lapte care isi schimba mereu proportia: ba e miere mai multa, ba e mai mult lapte; ii simtea parca si gustul si mirosul si consistenta cremoasa. 
Cand mai apoi au vazut Camera de chihlimbar a Palatului din Sankt Petersburg a avut aceeasi senzatie, ca pluteste intr-un amurg de miere si lapte la malul Nevei...
Altadata, tot intr-un amurg de chihlimbar pe malul Nevei in Cimitirul Smolensk, despre care circulau cele mai infricosatoare povesti incat era un curaj nebun sa te aventurezi acolo la apusul soarelui, a aflat de la Sergiu povestea celei care era considerata ocrotitoarea orasului, Sfanta Xenia, care dupa ce si-a vazut barbatul mort a suferit o transformare cumplita, renuntand la pamanturile si conacul pe care le avusesera impreuna si devenind "Xenia cea nebuna dupa Hristos"...(va urma)